De multă vreme mă mănâncă vârful pixului să aştern câteva rânduri despre problema meditaţiilor şi iată că acum am prilejul.
Până şi ministrul…
Citim în ziarul Ziua:
“ZIUA: Pe de altă parte, există un învăţământ paralel, la care părintele este constrâns să apeleze: meditaţiile. Ce măsuri veţi lua pentru stoparea acestui fenomen. În plus, veţi elimina din lege prevederea privind colectarea de fonduri de la părinţi? Ecaterina Andronescu: Şi meditaţiile, ca şi strângerea fondurilor de către comitetele de părinţi, sunt de natură să decredibilizeze sistemul de învăţământ. Ca urmare, rugămintea mea către profesori este să ţină seama de faptul că şcoală este din ce în ce mai contestată, cu atât mai mult cu cât ea promovează aceste lucruri. Meditaţiile urâţesc sistemul, pentru că profesorul condiţionează nota pe care o dă elevului de prezenţa lui la meditaţii. Cum poate un profesor să îşi imagineze că acest lucru nu se va întoarce împotriva lui? El trebuie să-şi facă datoria în clasă. De aceea, mă gândesc la remotivarea lui, iar mărirea salariilor şi introducerea programului after school urmăresc acest lucru. Vom scrie foarte clar în lege interzicerea meditaţiilor.”
Nu zău?!
Nu pot să încep altfel decât cârcotind la întrebarea pe care o pune jurnalistul. Constat că există, de mulţi mulţi ani, un curent prin presa noastră de toate felurile, care răspândeşte ideea că meditaţiile reprezintă problema centrală a sistemului de învăţământ românesc. Că sunt expresia corupţiei din sistem. Că, vezi Doamne, profesorii nu-şi fac treaba la clasă şi părinţii – săracii de ei – sunt obligaţi să-i trimită pe copii la ore în particular. Sau, şi mai rău, că profesorii condiţionează nota elevului de participarea acestuia la meditaţii. Meditaţii făcute cu dumnealui profesorul, de bunăseamă. “Vrei notă mare? Ia treci mătăluţă la meditaţii la mine acasă şi să vezi ce note bune iei. Meditaţiile te costă atâta şi atâta şi iei nota asta! Că să iei notă bună trebuie să plăteşti!” Corupţie în toată legea! Ce ziceţi domnilor profesori, aşa să fie?
Subiect fals
Părerea mea se exprimă în cuvintele: lipsă de profesionalism! A jurnaliştilor, desigur. Comentează pur şi simplu, fără să ştie despre ce vorbesc. Să iasă articolul. Ştirea. N-ai despre ce scrie, foaia albă-ţi face-n ciudă şi, dacă n-a fost niciun accident şi nicio crimă, ia să vorbim despre meditaţiile care se dau în România. Subiect veşnic cald! Eu cred că nechemaţii care fac caz de acest subiect, habar n-au despre ce e vorba. Domnilor profesori, câţi dintre colegii dumneavoastră condiţionează actul educativ de vreo plată, făcută în orice fel? Dar cât aţi fost elev/student, de câte ori aţi fost nevoit să daţi bani pentru vreo notă/examen? Din propria mea experienţă, 20 ani de şcoală şi 14 ani de profesorie, pot să va spun ca am întâlnit: un profesor universitar, un director adjunct, inginer – nu mai este printre noi, Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte – şi o profesoară – de franceză – la care se mergea cu ceva. Asta este tot. Dacă e să privim doar aceste fapte sunt, evident, condamnabile. Dar să fie ele, oare, expresia putreziciunii învăţământului românesc? Cât la sută din sistem este afectat în felul acesta? Eu cred că nici măcar unu la sută! După părerea mea, aceasta nu este problema centrală din învăţământul nostru.
Tipuri de meditaţii
Haideţi să vedem pentru ce ia un elev meditaţii. Să încercam să desluşim de câte feluri sunt meditaţiile. Păi ar fi, în primul rând, meditaţiile de trecut clasa. Onor domnu’ Goe e cam bătut în cap şi mămiţica – în afară că-i cumpără costum de marinel – îl trimite şi la meditaţii. Poate s-o deştepta măcar un strop, măcar atât cât să-l păcălească pe zbiru’ de la clasă, să-i dea un amărât de cinci. În general, acest tip de meditaţii îşi atinge scopul. Asta pentru că elevul, în momentul în care ajunge să aibă nevoie de meditaţii ca să treacă la o anumită materie, se vede treaba că a ajuns la o anumită maturitate în gândire, că vrea şi el să treacă clasa şi, măcar alea două ore cât stă la profesor, este atent şi încearcă să prindă câte ceva. Şi, probabil, prinde. Că atât cât stă la ora de meditaţie, faţă în faţă doar cu profesorul, e mai greu să-i fugă gândul la soarele primăverii, aşa cum face la clasă. Asta, desigur, cu condiţia să ajungă la oră! Că se mai întâmplă şi să ia banu’ de acasă, că merge la meditaţii, şi îl cheltuie pe altundeva!
Ar mai fi meditaţiile de fiţe. Adică părintele are bani, ştie că învăţătura este ceva important – lucru mare dacă a ajuns la o asemenea înţelegere – şi se gândeşte că progenitura merită o educaţie aleasă. După părerea lui – nu foarte greşită – la clasă înveţi cât înveţi, da’ nu stică să suplimentezi cu ceva învăţătură în particular. Eu am dat meditaţii de fizică şi am avut elevi, nu prea mulţi ce-i drept, care au venit cu conştiinciozitate patru ani de zile (liceul), ca să înveţe fizică şi în particular. Nu erau elevi slabi şi n-ar fi avut nevoie de acele ore pentru că nu urmau să dea examene din fizică şi nici să aplice cunoştinţele de la această materie într-o meserie viitoare.
Mai sunt şi meditaţiile de performanţă. Astea sunt cele mai greu de dat şi-s cerute tot la fel de puţin ca şi cele de fiţe. Nu orice profesor este capabil să rezolve problemele care se dau la olimpiade, darămite să îndrume un elev, cu cap pătrat, care este în stare să facă faţă olimpiadei. (Despre aspecte absurde de la olimpiade, o să vorbim cu alt prilej.)
Şi, în fine, cele mai cerute sunt meditaţiile de pregătire pentru un examen. Ei bine, astea sunt ceva util (părerea mea!). Când ai de dat un examen, nu încape îndoială că, trebuie să-ţi recapitulezi materia. Sau să o înveţi, dacă n-ai ştiut-o niciodată. (Vorba unui profesor de-al meu care i-a spus unui coleg scos la tablă, ce încerca din răsputeri să-şi amintească o formulă: “Amice… nu-‘ncerca să-ţi aminteşti ceea ce n-ai ştiut niciodată!”.) Poţi să recapitulezi de unul singur, doar ai manuale şi notiţe, sau poţi să apelezi la un profesor care să te ajute să-ţi planifici recapitularea, să-ţi sistematizeze ideile şi, nu în ultimul rând, să te verifice periodic dacă te ţii de treabă. Asta cu verificatul este, poate, cel mai important aspect. E ca şi cu economiile. Poţi – teoretic – să economiseşti bani, punând la bancă, în fiecare lună, câte cinci milioane. Când ţi-aduni bani destui, îţi cumperi maşină. Câţi dintre noi facem aşa? Păi nu prea facem! Mai bine luăm un împrumut şi lunar suntem obligaţi să dăm banii înapoi. Aşa şi cu elevul. Poate învăţa şi de unul singur, dar dacă este un profesor care să-l tragă de mânecă, e mult mai bine. În plus îl mai şi lămureşte cu ce nu pricepe. Ba mai şi pune accentul pe ceea ce este esenţial. Insistă asupra tipurilor de probleme/chestiuni care sunt cele mai căutate la examenul pentru care se pregăteşte candidatul. Garantat că succesul este mai mare decât dacă elevul face toate astea de capul lui! (Or mai fi şi alte meditaţii, pe care le-am scăpat. Aştept completările dumneavoastră.)
Profesorul ia bani!
Pentru toate astea profesorul este plătit. O fi moral sau nu…? Păi eu cred că e normal să ceară bani. El face un serviciu. Munceşte în timpul lui liber. Nu-i normal să fie plătit? Aaaa, e normal să plătească impozit. Asta da! Dar acest tip de serviciu nu este normal nici să fie interzis şi nici să fie condamnat. Asta nu este corupţie domnilor. Nici pe departe! Nu se poate compara cu “cadoul” dat la medic. (Asta fiind altă idee fixă de-a jurnaliştilor.) Medicul care ia bani – condiţionând sau nu actul medical – o face în timpul serviciului! Îl plătim o dată pentru treaba asta – medicul primeşte salariu, şi-i mai dăm încă o dată bani că să facă treabă bună. Sau să o facă… Să nu credeţi că sunt de părere că sistemul medical ar fi corupt. Nu cred asta. Marea majoritate a medicilor, ca şi marea majoritate a profesorilor sunt oameni cinstiţi, buni profesionişti, care-şi fac treaba fără să pretindă decât ceea ce li se cuvine: salariul. Am adus în discuţie cazul medicilor, numai şi numai pentru a sublinia că banii primiţi de profesori pentru meditaţii nu sunt acelaşi lucru cu o şpagă dată pentru îndeplinirea unei sarcini normale, de serviciu. Sau pentru creşterea abnegaţiei. Sau pentru tratament preferenţial. Sunt lucruri diferite domnilor!
Schimbaţi sistemul!
Trebuie să fac aici o paranteză importantă: nu cred, nici în ruptul capului, că profesorul nu-şi face bine munca la clasă, pentru că dă meditaţii. Aceasta este o altă idee falsă, prea des vehiculată. Anume că profesorul intenţionat nu-şi face bine meseria la clasă, pentru a-i determina pe elevi să apeleze la meditaţii. Cât de îngust la minte trebuie să fii, ca să crezi aşa o aberaţie? Eu cred cu tărie că profesorul îşi face meseria cât de bine poate la clasă şi, dacă este un bun profesionist, este căutat şi pentru ore în particular. Meditaţiile sunt o completare a procesului educativ, pentru care există cerere. Atenţie: dacă sistemul duce la existenţa unei asemenea cereri, nu profesorul este de vină ci sistemul! Acolo trebuie căutată vina, nu la amaratu’ de profesor care, profitând de pe urma anilor în care şi-a tocit coatele pe băncile şcolii, îşi cârpeşte sărăcia cu sudoarea frunţii!
Eu cred cu tărie că putem schimba sistemul în aşa fel încât meditaţiile să nu mai fie necesare. Cum? Răspunsurile există. Să nu credeţi carecumva că pledez pentru acest fenomen: meditaţiile. Nu. Departe de mine gândul! Am vrut doar să atrag atenţia că problema se pune, de prea multe ori, greşit. Greşeşte jurnalistul, greşeala se propagă către toţi consumatorii de media şi, mai apoi, greşesc şi cei care ar trebui să ştie despre ce e vorba. Greşeşte până şi doamna ministru care, sub influenţa întrebării jurnalistului, ajunge la concluzia ca a interzice meditaţiile este o soluţie pentru îmbunătăţirea sistemului!
Câţi profesori dau meditaţii?
Nu pot să închei fără să mai aduc vorba despre câteva lucruri. Câţi profesori dau oare meditaţii? Toţi profesorii sunt plini de ore în particular? Ia să-i întrebăm pe profesorii de istorie, de filozofie şi de sport să vedem cîţi elevi au în particular? Meditaţii dau profesorii ale căror materii sunt materii de examen – matematică şi romană în special şi, mai puţin, fizică, informatică, chimie, geografie, economie. Se mai dau meditaţii la limbile străine sau, pardon, la limba engleză. Se pare că romanu’ vrea să înveţe limbi străine. Foarte bine; să înveţe! Şi ar mai fi de spus că şi dintre cei care au norocul să aibă o materie cerută, nu au toţi clienţi! Că de, aici chiar lucrează legile pieţei libere.
La tăţ’ ni-i greu!
Încă un aspect. Nu e uşor să dai meditaţii. Vii acasă după şase ore la catedră şi, abia de ai apucat să bagi ceva în gură, vrei nu vrei, sună la uşă unu’ cu ghiozdanu’-n spate, odihnit şi cu ochii mari! De la 16:00 la 18:00 sau la 20:00 stai şi-ţi baţi capul cu problemele celui care are nevoie de ştiinţă ta! Dacă câştigi o pâine, n-ai timp pentru tine şi pentru familie. Orele acelea sunt nu doar epuizante, dar te şi ocupă, complet, intelectual. Nu poţi să te gândeşti la nimic altceva, creativ sau recreativ. Mintea ta e obligată să se ocupe cu problemele elevului. Cei care au dat ore, ştiu exact despre ce vorbesc! Nu pot să nu-i invidiez pe cei care câştigă suficient în timpul celor opt ore normale de muncă… Şi-apoi cât costă o oră de meditaţie? Cam trei până la şase euro. Adică la limita de jos a plăţii pentru o oră la un meseriaş. Sunt şi profesori, nu neg, care dau meditaţii cu câte 5-6 elevi deodată. Ei bine, aia e deja industrie. Ăia şi câştiga ceva mai mult şi nici nu fac treabă prea bună. Sunt şi profesori universitari care fac asemenea pregătiri. Nu vreau să insinuez nimic, dar se aude că dacă mergi la orele date de profesorul de la facultatea la care vei da examen, ai şanse mai mari de reuşită… Aici deja intrăm în altă zonă!
După atâtea rânduri, peste concluziile pe care le trageţi dumneavoastră, am să trag şi eu una: SCHIMBAŢI SISTEMUL!
Scris de mine, Constantin Lupaescu, în 2009 şi reluat în 2010.
constantin.lupaescu@gmail.com
despre educaţie şi învăţământ 