Cum e la şcoală…

În mare, treaba stă cam aşa: te duci la oră şi participi la lecţie. Fizic, cel puţin.  E musai. Te-au trimis părinţii. Deşi mintea nu-ţi stă acolo, nu-ţi place şi ai prefera să faci orice altceva, stai cuminte în banca ta. Aşa trebuie. Dacă deranjezi ora, tot tu ai de suferit mai târziu, într-un fel sau altul.

De partea cealaltă, profesorul se dă de ceasul morţii să explice lecţia cât poate el de bine şi, dacă este un profesor bun, chiar îi reuşeşte. O parte din elevi participă activ la oră. Asta dacă ţine la imaginea lui de profesor bun şi îl interesează ceea ce face. Dacă nu…

Ce metode de „convingere” are profesorul care doreşte ca elevii lui să se aleagă cu ceva? Păi… ar fi mai multe. Din păcate, în marea lor majoritate, sunt metode de constrângere. De exemplu: „Dacă nu înveti, primeşti notă proastă!” Şi ce dacă primeşti notă proastă? Păi… te ceartă parinţii. Sau îţi diminuezi şansele, pe viitor, de a intra undeva unde notele contează. Sau te simţi lezat în orgoliul propriu. Asta mai rar…

Ora se termină. Profesorul dă tema pentru acasă. „Sa faceţi exerciţiile cutare şi cutare…” Sa înveţi lecţia, nu-ţi mai spune. E de la sine înţeles că aşa ar trebui sa începi: cu studiul teoriei şi al noţiunilor predate.

Tema de acasă sau din… pauză?
După şase, şapte sau chiar opt ore de şcoală, mai mult stresante decât obositoare, te duci acasă… Dacă eşti un elev conştiincios, te odihneşti puţin şi te apuci de lecţii. Te uiţi un pic prin caiete să vezi ce s-a predat şi, poate, şi prin manuale. Nu-ţi trebuie mai mult de câteva minute ca să îţi dai seama că pentru a-ţi însuşi toate noţiunile necesare unei bune pregatiri, conform cerinţelor, la toate materiile, n-are cum să-ţi ajungă timpul. Şi-atunci ce faci? Păi mai întâi încerci să-ţi faci tema. Dacă merge treaba, bine. Dacă nu, te uiţi prin caiet poate găseşti acolo ceva ce nu ştiai şi care ţi-ar putea fi de folos să-ţi rezolvi exerciţiile. Poate că te uiţi şi în manual, dar nu-i sigur. E doar o opţiune. Dacă ai reuşit să-ţi faci tema, eşti fericit. Mâine ora va fi mai puţin stresantă. Dacă nu ai reuşit, ai mai multe posibilităţi. Poţi să întrebi pe cineva. Poate ştie mama sau tata. Sau un vecin. Sau un coleg. Sau vreun profesor care dă ore. Sau, poţi să mergi cu tema nefăcută. Aproape sigur că este vreun coleg care şi-a făcut-o şi se găseşte o pauză s-o copiezi. Dacă n-a făcut nimeni tema poţi să stai (aproape) liniştit. Toată clasa va striga „n-am ştiut să ne facem tema!” şi ai scăpat. Mai poţi şi să laşi tema complet nefăcută. Asta depinde de gradul tău de curaj dar, mai ales, depinde de profesor. Controlează profesorul tema sau nu? Cât de tare se supără dacă nu ţi-ai făcut tema total sau parţial? Te pedepseşte, dacă te prinde fără temă, sau nu? Dacă da, cât de tare? Chiar şi elevii cei mai conştiincioşi fac adeseori asemenea calcule…

Mă ascultă, nu mă ascultă…
În afară de temă, mai ai şi altă grijă. Ai putea să fii ascultat. În cazul ăsta cam trebuie să ştii, dacă vrei să iei o notă bună. Profesorul pune întrebări şi e cam greu de păcălit. Dacă e un profesor bun, cum ai deschis gura îşi dă seama cât ştii. Dacă nu, mai ai o şansă. Sau mai multe. Poate se găseşte vreun coleg de treabă să-ţi şoptească. O idee, două, acolo… Mai pui şi tu ceva de la tine şi iese de-o notă acceptabilă! Dacă ai noroc, te ascultă fără să te scoată la tablă. Uf… în bancă e mai uşor. Sunt mai mulţi binevoitori împrejur. Poate că îţi „uiţi” caietul, sau cartea, deschise pe bancă… Din nou depinde de stilul de examinare al profesorului.

Este vreo legătură între notă şi cunoştinţe?
Vine momentul în care profesorul îţi dă nota. Tu zici că ai merita un şapte, dar poţi să ştii ce i se năzare profesorului? Cât e el de obosit sau de nervos? Sau cât ai reuşit tu să fii de convingător? Poate că are pică pe tine sau, pur şi simplu, nu-i place mutra ta. Dacă e pe-aşa să te mulţumeşti şi cu-n cinci! Măcar e notă de trecere. Cine ştie, dacă era un alt profesor…, ai auzit tu de la un prieten de la un alt liceu, nu luai nici patru. Că ăla e foarte sever! Sau poate ai noroc şi profesorul îţi zâmbeşte îngăduitor. Îi eşti simpatic şi-ţi dă cu un punct, două mai mult. Eeeee, cu nota nouă… mergi acasă cu fruntea sus!

Dacă se dă lucrare, e altă poveste. Poate că eşti bun şi eşti în stare să rezolvi subiectele singur. Dar dacă nu eşti? Poate copiezi… De la un coleg, sau din caiet, sau din carte. Sau de pe fiţuica la care ai lucrat aseară două ore, după ce s-au culcat părinţii… Stres, stres şi iar stres… şi oboseală… abia aştepţi să treacă săptămâna, să treacă semestrul, să vină vacanţă!

Cu alţi profesori poate fi mai simplu. Sau mai complicat. Poate că nu te examinează şi nici nu prea controlează temele. Dar dă lucrare şi nu se poate copia… Trebuie să ştii. Dacă lucrarea e anunţată, e bine. Cu o noapte înainte stai şi înveţi. Sau în weekend. Dacă lucrarea nu e anunţata e neplăcut. Stai tot timpul cu frica în sân aşteptând fatidicul „scoateti o foaie de hârtie şi scrieţi…”

La care materie să învăţ mai mult?
În general ai mult, sau foarte mult de învăţat. Toate materiile sunt importante şi e foarte greu să te pregăteşti, aşa cum trebuie la toate. Timpul nu ajunge şi eşti în situaţia de a alege la care materie înveţi mai mult şi pe care o neglijezi. Ba mai vrei şi un pic de timp să te întâlneşti cu prietenii, sau să te uiţi la un film, sau să te joci pe calculator… Şi-atunci ce-i de făcut? Înveţi, oare, la materiile care-ţi trebuiesc? Păi nu prea… Te orientezi şi dai mai multă atenţie materiilor care au un profesor mai sever. Chiar dacă nu-ţi plac biologia şi istoria la astea trebuie să înveţi mai abitir decât la toate la un loc, că ai la materiile astea doi zbiri de profesori… cu care nu te joci, ori ştii ori rămâi repetent! Contează că tu te orientezi către informatică? Astea trebuie învăţate: biologia şi istoria. Bine de tot! Dar celelalte materii nu trebuie învăţate? Se gândeşte oare cineva ce trebuie învăţat şi ce nu? Dar, mai ales, se gândeşte cineva cât poţi învăţa şi cât nu? La viaţă ta se gândeşte cineva? Poate că eşti îndrăgostit şi ai vrea un pic de timp să visezi, sau poate că ai o pasiune extraşcolară şi nu reuşeşti nicicum să-ţi găseşti timp pentru ea…

Am scăpat!!!
După ce s-a terminat prima parte a orei, ascultarea, începe predarea. Profesorul trece la lecţie nouă. Ţi-ai luat nota, au trecut emoţiile şi eşti relaxat. Poţi să te pui pe pilot automat, scrii ce dictează profesorul sau ce scrie pe tablă. În timpul ăsta tu ai tras obloanele şi te gândeşti la mângâierea dulce a soarelui de primăvară, care răsare la fel în fiecare an, fără a se sinchisi de zbuciumul tău sau al altora ca tine… sau la prietenul care o să-ţi arate, în pauză, ce mobil nou şi-a cumpărat…

Examene şi meditaţii
Ajungi la sfârşitul anului şi constaţi că nu prea îţi mai aminteşti mare lucru din ceea ce ai studiat un an întreg. Şi vin examenele… Finale sau de admitere. Cu astea nu prea te joci. Trebuie să înveţi dacă vrei să iei examenul. Materia trebuie recapitulată, dar când să mai faci şi asta? Abia faci faţă treburilor pentru a două zi. Poate te ajută un profesor cu ceva ore în particular. Acuma, între noi fie vorba, prea mult nu te poate ajuta. Niciun profesor nu are pâlnii de turnat cunoştinţe în capul elevului. Tot tu trebuie să studiezi! Dar te mai lămureşte cu câte ceva ce n-ai înţeles. Poate face vreo schemă mai uşor de memorat. Sau poate că te-au trimis părinţii şi ţi-e frică şi de ei şi de profesorul din particular şi nu prea ai ce face, trebuie să mai pui câteva ore de muncă pe săptămâna, să te pregăteşti cum ţi se cere…

Referate
Cât eşti elev mai ai de făcut şi alte treburi pentru şcoală. De exemplu, trebuie să faci referate. Asta e destul de simplu, sunt pe Internet o grămadă! Şi cum mulţi profesori nu prea ştiu cu ce se mănâncă Internetul… nu e mare lucru. Cine mai stă în ziua de azi să răsfoiască cărţi prăfoase, prin biblioteci, ca să adune cunoştinţe pentru o lucrare de tipul referatului? Sau poate îţi dă cineva o carte din care copiezi un capitol şi ai scăpat. Mai mult durează să o scrii frumos sau să o pui pe calculator, scoţi la imprimanta şi gata lucrarea! Oricum profesorul nu va sta să citească ce ai scris tu acolo… Ce-i zinghi-linghi? Cum să citească peste o sută de lucrări, de trei-patru pagini, pe care le adună de la toate clasele? O să-ţi dea o notă în funcţie de cum arată lucrarea sau de cât de mult îi place lui subiectul, aşa cum reiese din titlu.

Ah, disciplina asta…
Nota se mai poate lua şi altfel. E gălăgie în clasă… Profesorul dă o lucrare grea sau stupid de grea. Aşa, de pedepsire. Să se înveţe elevul minte. „La mine la oră trebuie să fie disciplină! Dacă nu e… o păţiţi!” Sau: te-a luat gura pe dinainte şi ai vorbit obraznic cu profesorul, într-o încercare tâmpă, adolescentină, de a-ţi impresiona colega aceea drăguţă care ţi-a căzut cu tronc. Acuma chiar că e de rău! Te ascultă şi ai băgat-o pe mânecă! Unul din profesorii mei avea o vorbă: „Amice, îţi dau doi. Nu fără să te-ascult.”. Dacă n-ai avut de lucru? Încă să zici mersi dacă scapi cu atât. Poate că o să rămâi şi corigent…

Un fel de încheiere
Câţi dintre dumneavoastră recunoaşteţi povestea? E o întrebare retorică, desigur. Cu toţii am trecut prin aşa ceva şi poate că încă mai trecem. Sau avem copii, sau nepoţi, care se frământă în felul acesta. E bine, e rău…? Eu cred că e nu rău, ci foarte rău!

Să fim bine înţeleşi, nu neg farmecul unei asemenea vieţi de elev. În fond ce-o să povesteşti o viaţă întreagă cu prietenii dacă nu păţanii, care mai de care mai nostime, din timpul anilor de şcoală… Şi poate că o să povesteşti şi nepoţilor cum era pe vremea ta. Copiilor tăi n-o să le spui că obişnuiai să copiezi la şcoală şi că n-aveai nici un chef să înveţi. Lor o să le spui: „Învaţă, că tu ai toate condiţiile! Eu, când eram ca tine, mergeam cu gâştele pe imaş şi cu cartea în trăistuţă şi aşa învăţam. Tu nu ai altă treabă decât să înveţi”. Parcă şi pe asta am mai auzit-o…

Nu farmecul e problema, ci eficienţa. Sistemul, în forma actuală, nu exploatează nici pe departe capacităţile reale de acumulare ale tinerilor. Poate că un asemenea sistem este potrivit secolului IX. În secolul nostru însă, trebuie să facem faţă exploziei informaţionale şi trebuie să înţelegem că nu mai putem să învăţam tot. Trebuie să alegem cu grijă cunoştinţele necesare cetăţeanului secolului XXI şi să-l ajutăm să şi le însuşească eficient. Trebuie să facem ceva că să scăpam de anacronismul sistemului.

Să încercăm să tragem câteva concluzii:

  • Atât învăţarea cât şi examinarea depind într-o măsură hotărâtoare de profesor şi de stilul lui. Nu este corect.
  • Procesul de învăţare se desfăşoară haotic. Elevul nu învaţă la şcoală,  ci mai mult acasă, singur şi nedirijat. Instrumentele de care dispune sunt, în general, puţine şi nesatisfăcătoare.
  • În loc să înveţe, elevul are mai multă grijă de „meciul” cu profesorul. Mă prinde sau nu mă prinde că n-am ştiut? Cum să-l păcălesc şi să iau o notă bună?
  • Elevul nu învăţa ca să ştie. El învăţa ca să nu ia notă proastă. Nu învăţă pentru că îi place, ci pentru că îi este frică de consecinţele neînvăţatului.
  • Notele nu reflectă, decât în mică măsură, gradul de însuşire al cunoştinţelor. În notă au o pondere nepermis de mare subiectivitatea profesorului şi disciplina elevului.
  • Sistemul este descurajant. Nu prea contează cât înveţi pentru că e puţin probabil să primeşti o notă proporţională cu cunoştinţele. Ori ştii tot (ceea ce e aproape imposibil având în vedere cantitatea şi nivelul materiiei cerute) şi iei nota zece, ori ştii între mai nimic şi aproape tot şi iei o notă cuprinsă între doi şi zece.
  • Capacitatea de studiu a elevului nu este exploatată eficient. Elevul, copleşit de cantitatea mare de muncă cerută, depune un efort mult sub posibilităţile lui reale. Dacă ai de făcut o mie de lucruri şi tu nu poţi face decât cincizeci, probabil că o să faci vreo zece, alese după criterii numai de tine ştiute.
  • Efectul psihologic este devastator din punct de vedere social. Tânărul absolvent a „învăţat” pe băncile şcolii că în viaţă eşti la mâna altuia. Nu prea contează ce faci, cât munceşti, că oricum şansele de a fi apreciat la adevărată ta valoare, de a-ţi fi apreciate meritele reale, sunt minime. E mult mai bine să te „fofilezi”. Să mai spun oare, că de aici şi până la ideea de mită şi corupţie nu e decât un pas?

Am sau nu am dreptate?

Scris de mine, Constantin Lupaescu, în 2005 şi reluat în 2010.
constantin.lupaescu @ gmail.com

Reclame