Aici puteţi citi forma finală a Legii Educaţiei Naţionale publicată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, aprobată de Parlamentul României.
Este scanată şi din acest motiv fişierul este destul de mare (10 MB)

Explicatia stiintifica

Posted: 19 decembrie 2010 in Uncategorized

Scientific Explanation

Hempel and Oppenheim’s essay “Studies in the Logic of Explanation,” published in volume 15 of the journal Philosophy of Science, gave an account of the deductive-nomological explanation. A scientific explanation of a fact is a deduction of a statement (called the explanandum) that describes the fact we want to explain; the premises (called the explanans) are scientific laws and suitable initial conditions. For an explanation to be acceptable, the explanans must be true.

According to the deductive-nomological model, the explanation of a fact is thus reduced to a logical relationship between statements: the explanandum is a consequence of the explanans. This is a common method in the philosophy of logical positivism. Pragmatic aspects of explanation are not taken into consideration. Another feature is that an explanation requires scientific laws; facts are explained when they are subsumed under laws. So the question arises about the nature of a scientific law. According to Hempel and Oppenheim, a fundamental theory is defined as a true statement whose quantifiers are not removable (that is, a fundamental theory is not equivalent to a statement without quantifiers), and which do not contain individual constants. Every generalized statement which is a logical consequence of a fundamental theory is a derived theory. The underlying idea for this definition is that a scientific theory deals with general properties expressed by universal statements. References to specific space-time regions or to individual things are not allowed. For example, Newton’s laws are true for all bodies in every time and in every space. But there are laws (e.g., the original Kepler laws) that are valid under limited conditions and refer to specific objects, like the Sun and its planets. Therefore, there is a distinction between a fundamental theory, which is universal without restrictions, and a derived theory that can contain a reference to individual objects. Note that it is required that theories are true; implicitly, this means that scientific laws are not tools to make predictions, but they are genuine statements that describe the world—a realistic point of view.

There is another intriguing characteristic of the Hempel-Oppenheim model, which is that explanation and prediction have exactly the same logical structure: an explanation can be used to forecast and a forecast is a valid explanation. Finally, the deductive-nomological model accounts also for the explanation of laws; in that case, the explanandum is a scientific law and can be proved with the help of other scientific laws.

Aspects of Scientific Explanation, published in 1965, faces the problem of inductive explanation, in which the explanans include statistical laws. According to Hempel, in such kind of explanation the explanansgive only a high degree of probability to the explanandum, which is not a logical consequence of the premises. The following is a very simple example.

The relative frequency of P with respect to Q is r
The object a belongs to P
————————————————–
Thus, a belongs to Q

The conclusion “a belongs to Q” is not certain, for it is not a logical consequence of the two premises. According to Hempel, this explanation gives a degree of probability r to the conclusion. Note that the inductive explanation requires a covering law: the fact is explained by means of scientific laws. But now the laws are not deterministic; statistical laws are admissible. However, in many respects the inductive explanation is similar to the deductive explanation.

- Both deductive and inductive explanation are nomological ones (that is, they require universal laws).

- The relevant fact is the logical relation between explanans and explanandum: in deductive explanation, the latter is a logical consequence of the former, whereas in inductive explanation, the relationship is an inductive one. But in either model, only logical aspects are relevant; pragmatic features are not taken in account.

- The symmetry between explanation and prediction is preserved.

- The explanans must be true.

 

Cum e la şcoală…

Posted: 18 octombrie 2010 in Uncategorized

În mare, treaba stă cam aşa: te duci la oră şi participi la lecţie. Fizic, cel puţin.  E musai. Te-au trimis părinţii. Deşi mintea nu-ţi stă acolo, nu-ţi place şi ai prefera să faci orice altceva, stai cuminte în banca ta. Aşa trebuie. Dacă deranjezi ora, tot tu ai de suferit mai târziu, într-un fel sau altul.

De partea cealaltă, profesorul se dă de ceasul morţii să explice lecţia cât poate el de bine şi, dacă este un profesor bun, chiar îi reuşeşte. O parte din elevi participă activ la oră. Asta dacă ţine la imaginea lui de profesor bun şi îl interesează ceea ce face. Dacă nu…

Ce metode de „convingere” are profesorul care doreşte ca elevii lui să se aleagă cu ceva? Păi… ar fi mai multe. Din păcate, în marea lor majoritate, sunt metode de constrângere. De exemplu: „Dacă nu înveti, primeşti notă proastă!” Şi ce dacă primeşti notă proastă? Păi… te ceartă parinţii. Sau îţi diminuezi şansele, pe viitor, de a intra undeva unde notele contează. Sau te simţi lezat în orgoliul propriu. Asta mai rar…

Ora se termină. Profesorul dă tema pentru acasă. „Sa faceţi exerciţiile cutare şi cutare…” Sa înveţi lecţia, nu-ţi mai spune. E de la sine înţeles că aşa ar trebui sa începi: cu studiul teoriei şi al noţiunilor predate.

Tema de acasă sau din… pauză?
După şase, şapte sau chiar opt ore de şcoală, mai mult stresante decât obositoare, te duci acasă… Dacă eşti un elev conştiincios, te odihneşti puţin şi te apuci de lecţii. Te uiţi un pic prin caiete să vezi ce s-a predat şi, poate, şi prin manuale. Nu-ţi trebuie mai mult de câteva minute ca să îţi dai seama că pentru a-ţi însuşi toate noţiunile necesare unei bune pregatiri, conform cerinţelor, la toate materiile, n-are cum să-ţi ajungă timpul. Şi-atunci ce faci? Păi mai întâi încerci să-ţi faci tema. Dacă merge treaba, bine. Dacă nu, te uiţi prin caiet poate găseşti acolo ceva ce nu ştiai şi care ţi-ar putea fi de folos să-ţi rezolvi exerciţiile. Poate că te uiţi şi în manual, dar nu-i sigur. E doar o opţiune. Dacă ai reuşit să-ţi faci tema, eşti fericit. Mâine ora va fi mai puţin stresantă. Dacă nu ai reuşit, ai mai multe posibilităţi. Poţi să întrebi pe cineva. Poate ştie mama sau tata. Sau un vecin. Sau un coleg. Sau vreun profesor care dă ore. Sau, poţi să mergi cu tema nefăcută. Aproape sigur că este vreun coleg care şi-a făcut-o şi se găseşte o pauză s-o copiezi. Dacă n-a făcut nimeni tema poţi să stai (aproape) liniştit. Toată clasa va striga „n-am ştiut să ne facem tema!” şi ai scăpat. Mai poţi şi să laşi tema complet nefăcută. Asta depinde de gradul tău de curaj dar, mai ales, depinde de profesor. Controlează profesorul tema sau nu? Cât de tare se supără dacă nu ţi-ai făcut tema total sau parţial? Te pedepseşte, dacă te prinde fără temă, sau nu? Dacă da, cât de tare? Chiar şi elevii cei mai conştiincioşi fac adeseori asemenea calcule…

Mă ascultă, nu mă ascultă…
În afară de temă, mai ai şi altă grijă. Ai putea să fii ascultat. În cazul ăsta cam trebuie să ştii, dacă vrei să iei o notă bună. Profesorul pune întrebări şi e cam greu de păcălit. Dacă e un profesor bun, cum ai deschis gura îşi dă seama cât ştii. Dacă nu, mai ai o şansă. Sau mai multe. Poate se găseşte vreun coleg de treabă să-ţi şoptească. O idee, două, acolo… Mai pui şi tu ceva de la tine şi iese de-o notă acceptabilă! Dacă ai noroc, te ascultă fără să te scoată la tablă. Uf… în bancă e mai uşor. Sunt mai mulţi binevoitori împrejur. Poate că îţi „uiţi” caietul, sau cartea, deschise pe bancă… Din nou depinde de stilul de examinare al profesorului.

Este vreo legătură între notă şi cunoştinţe?
Vine momentul în care profesorul îţi dă nota. Tu zici că ai merita un şapte, dar poţi să ştii ce i se năzare profesorului? Cât e el de obosit sau de nervos? Sau cât ai reuşit tu să fii de convingător? Poate că are pică pe tine sau, pur şi simplu, nu-i place mutra ta. Dacă e pe-aşa să te mulţumeşti şi cu-n cinci! Măcar e notă de trecere. Cine ştie, dacă era un alt profesor…, ai auzit tu de la un prieten de la un alt liceu, nu luai nici patru. Că ăla e foarte sever! Sau poate ai noroc şi profesorul îţi zâmbeşte îngăduitor. Îi eşti simpatic şi-ţi dă cu un punct, două mai mult. Eeeee, cu nota nouă… mergi acasă cu fruntea sus!

Dacă se dă lucrare, e altă poveste. Poate că eşti bun şi eşti în stare să rezolvi subiectele singur. Dar dacă nu eşti? Poate copiezi… De la un coleg, sau din caiet, sau din carte. Sau de pe fiţuica la care ai lucrat aseară două ore, după ce s-au culcat părinţii… Stres, stres şi iar stres… şi oboseală… abia aştepţi să treacă săptămâna, să treacă semestrul, să vină vacanţă!

Cu alţi profesori poate fi mai simplu. Sau mai complicat. Poate că nu te examinează şi nici nu prea controlează temele. Dar dă lucrare şi nu se poate copia… Trebuie să ştii. Dacă lucrarea e anunţată, e bine. Cu o noapte înainte stai şi înveţi. Sau în weekend. Dacă lucrarea nu e anunţata e neplăcut. Stai tot timpul cu frica în sân aşteptând fatidicul „scoateti o foaie de hârtie şi scrieţi…”

La care materie să învăţ mai mult?
În general ai mult, sau foarte mult de învăţat. Toate materiile sunt importante şi e foarte greu să te pregăteşti, aşa cum trebuie la toate. Timpul nu ajunge şi eşti în situaţia de a alege la care materie înveţi mai mult şi pe care o neglijezi. Ba mai vrei şi un pic de timp să te întâlneşti cu prietenii, sau să te uiţi la un film, sau să te joci pe calculator… Şi-atunci ce-i de făcut? Înveţi, oare, la materiile care-ţi trebuiesc? Păi nu prea… Te orientezi şi dai mai multă atenţie materiilor care au un profesor mai sever. Chiar dacă nu-ţi plac biologia şi istoria la astea trebuie să înveţi mai abitir decât la toate la un loc, că ai la materiile astea doi zbiri de profesori… cu care nu te joci, ori ştii ori rămâi repetent! Contează că tu te orientezi către informatică? Astea trebuie învăţate: biologia şi istoria. Bine de tot! Dar celelalte materii nu trebuie învăţate? Se gândeşte oare cineva ce trebuie învăţat şi ce nu? Dar, mai ales, se gândeşte cineva cât poţi învăţa şi cât nu? La viaţă ta se gândeşte cineva? Poate că eşti îndrăgostit şi ai vrea un pic de timp să visezi, sau poate că ai o pasiune extraşcolară şi nu reuşeşti nicicum să-ţi găseşti timp pentru ea…

Am scăpat!!!
După ce s-a terminat prima parte a orei, ascultarea, începe predarea. Profesorul trece la lecţie nouă. Ţi-ai luat nota, au trecut emoţiile şi eşti relaxat. Poţi să te pui pe pilot automat, scrii ce dictează profesorul sau ce scrie pe tablă. În timpul ăsta tu ai tras obloanele şi te gândeşti la mângâierea dulce a soarelui de primăvară, care răsare la fel în fiecare an, fără a se sinchisi de zbuciumul tău sau al altora ca tine… sau la prietenul care o să-ţi arate, în pauză, ce mobil nou şi-a cumpărat…

Examene şi meditaţii
Ajungi la sfârşitul anului şi constaţi că nu prea îţi mai aminteşti mare lucru din ceea ce ai studiat un an întreg. Şi vin examenele… Finale sau de admitere. Cu astea nu prea te joci. Trebuie să înveţi dacă vrei să iei examenul. Materia trebuie recapitulată, dar când să mai faci şi asta? Abia faci faţă treburilor pentru a două zi. Poate te ajută un profesor cu ceva ore în particular. Acuma, între noi fie vorba, prea mult nu te poate ajuta. Niciun profesor nu are pâlnii de turnat cunoştinţe în capul elevului. Tot tu trebuie să studiezi! Dar te mai lămureşte cu câte ceva ce n-ai înţeles. Poate face vreo schemă mai uşor de memorat. Sau poate că te-au trimis părinţii şi ţi-e frică şi de ei şi de profesorul din particular şi nu prea ai ce face, trebuie să mai pui câteva ore de muncă pe săptămâna, să te pregăteşti cum ţi se cere…

Referate
Cât eşti elev mai ai de făcut şi alte treburi pentru şcoală. De exemplu, trebuie să faci referate. Asta e destul de simplu, sunt pe Internet o grămadă! Şi cum mulţi profesori nu prea ştiu cu ce se mănâncă Internetul… nu e mare lucru. Cine mai stă în ziua de azi să răsfoiască cărţi prăfoase, prin biblioteci, ca să adune cunoştinţe pentru o lucrare de tipul referatului? Sau poate îţi dă cineva o carte din care copiezi un capitol şi ai scăpat. Mai mult durează să o scrii frumos sau să o pui pe calculator, scoţi la imprimanta şi gata lucrarea! Oricum profesorul nu va sta să citească ce ai scris tu acolo… Ce-i zinghi-linghi? Cum să citească peste o sută de lucrări, de trei-patru pagini, pe care le adună de la toate clasele? O să-ţi dea o notă în funcţie de cum arată lucrarea sau de cât de mult îi place lui subiectul, aşa cum reiese din titlu.

Ah, disciplina asta…
Nota se mai poate lua şi altfel. E gălăgie în clasă… Profesorul dă o lucrare grea sau stupid de grea. Aşa, de pedepsire. Să se înveţe elevul minte. „La mine la oră trebuie să fie disciplină! Dacă nu e… o păţiţi!” Sau: te-a luat gura pe dinainte şi ai vorbit obraznic cu profesorul, într-o încercare tâmpă, adolescentină, de a-ţi impresiona colega aceea drăguţă care ţi-a căzut cu tronc. Acuma chiar că e de rău! Te ascultă şi ai băgat-o pe mânecă! Unul din profesorii mei avea o vorbă: „Amice, îţi dau doi. Nu fără să te-ascult.”. Dacă n-ai avut de lucru? Încă să zici mersi dacă scapi cu atât. Poate că o să rămâi şi corigent…

Un fel de încheiere
Câţi dintre dumneavoastră recunoaşteţi povestea? E o întrebare retorică, desigur. Cu toţii am trecut prin aşa ceva şi poate că încă mai trecem. Sau avem copii, sau nepoţi, care se frământă în felul acesta. E bine, e rău…? Eu cred că e nu rău, ci foarte rău!

Să fim bine înţeleşi, nu neg farmecul unei asemenea vieţi de elev. În fond ce-o să povesteşti o viaţă întreagă cu prietenii dacă nu păţanii, care mai de care mai nostime, din timpul anilor de şcoală… Şi poate că o să povesteşti şi nepoţilor cum era pe vremea ta. Copiilor tăi n-o să le spui că obişnuiai să copiezi la şcoală şi că n-aveai nici un chef să înveţi. Lor o să le spui: „Învaţă, că tu ai toate condiţiile! Eu, când eram ca tine, mergeam cu gâştele pe imaş şi cu cartea în trăistuţă şi aşa învăţam. Tu nu ai altă treabă decât să înveţi”. Parcă şi pe asta am mai auzit-o…

Nu farmecul e problema, ci eficienţa. Sistemul, în forma actuală, nu exploatează nici pe departe capacităţile reale de acumulare ale tinerilor. Poate că un asemenea sistem este potrivit secolului IX. În secolul nostru însă, trebuie să facem faţă exploziei informaţionale şi trebuie să înţelegem că nu mai putem să învăţam tot. Trebuie să alegem cu grijă cunoştinţele necesare cetăţeanului secolului XXI şi să-l ajutăm să şi le însuşească eficient. Trebuie să facem ceva că să scăpam de anacronismul sistemului.

Să încercăm să tragem câteva concluzii:

  • Atât învăţarea cât şi examinarea depind într-o măsură hotărâtoare de profesor şi de stilul lui. Nu este corect.
  • Procesul de învăţare se desfăşoară haotic. Elevul nu învaţă la şcoală,  ci mai mult acasă, singur şi nedirijat. Instrumentele de care dispune sunt, în general, puţine şi nesatisfăcătoare.
  • În loc să înveţe, elevul are mai multă grijă de „meciul” cu profesorul. Mă prinde sau nu mă prinde că n-am ştiut? Cum să-l păcălesc şi să iau o notă bună?
  • Elevul nu învăţa ca să ştie. El învăţa ca să nu ia notă proastă. Nu învăţă pentru că îi place, ci pentru că îi este frică de consecinţele neînvăţatului.
  • Notele nu reflectă, decât în mică măsură, gradul de însuşire al cunoştinţelor. În notă au o pondere nepermis de mare subiectivitatea profesorului şi disciplina elevului.
  • Sistemul este descurajant. Nu prea contează cât înveţi pentru că e puţin probabil să primeşti o notă proporţională cu cunoştinţele. Ori ştii tot (ceea ce e aproape imposibil având în vedere cantitatea şi nivelul materiiei cerute) şi iei nota zece, ori ştii între mai nimic şi aproape tot şi iei o notă cuprinsă între doi şi zece.
  • Capacitatea de studiu a elevului nu este exploatată eficient. Elevul, copleşit de cantitatea mare de muncă cerută, depune un efort mult sub posibilităţile lui reale. Dacă ai de făcut o mie de lucruri şi tu nu poţi face decât cincizeci, probabil că o să faci vreo zece, alese după criterii numai de tine ştiute.
  • Efectul psihologic este devastator din punct de vedere social. Tânărul absolvent a „învăţat” pe băncile şcolii că în viaţă eşti la mâna altuia. Nu prea contează ce faci, cât munceşti, că oricum şansele de a fi apreciat la adevărată ta valoare, de a-ţi fi apreciate meritele reale, sunt minime. E mult mai bine să te „fofilezi”. Să mai spun oare, că de aici şi până la ideea de mită şi corupţie nu e decât un pas?

Am sau nu am dreptate?

Scris de mine, Constantin Lupaescu, în 2005 şi reluat în 2010.
constantin.lupaescu @ gmail.com

Manualele alternative

Posted: 18 octombrie 2010 in Uncategorized

Manualul este instrumentul principal de lucru, atât la clasă cât şi acasă. Pentru însuşirea noţiunilor, pentru fixarea acestora şi pentru pregătirea în vederea evaluărilor periodice sau finale. Se îndoieşte cineva de importanţa manualelor?

Interesu’ poartă fesu’
Nu am să intru în detaliile şi dedesubturile “afacerii manualelor alternative”. Pentru cei care au vreo îndoială că şi în acest domeniu dracu’ şi-a băgat coada (sau ochiul!), îi invit să citească un articol scris acu câţiva ani de Adrian Boştină, în Săptămâna Financiară. http://www.sfin.ro/articol_7961/90_de_milioane_de_euro_pentru_manuale_alternative.html
Care poate fi citit şi aici.
În fiecare an se publică milioane de manuale, adică o afacere de zeci de milioane de euro. Sau mai mult?

Cine decide şi cum
Eu vreau doar să subliniez câteva aspecte care cred că sunt mai puţin cunoscute, sau poate doar mai puţin luate în seamă.
În primul rând mă întreb cine decide după ce manual va studia o anumită clasă? Răspunsul este relativ uşor de găsit, astfel încât întrebarea devine aproape retorică: evident, profesorul decide.
Cum ia profesorul această decizie? Teoretic, citind manualele. Ei da! Credeţi că profesorii stau să citească cinci-şase manuale, poate chiar zece, ca să decidă care este cel mai bun? Vă spun eu că nu stau. Profesorii nu citesc nici măcar unul din scoarţă în scoarţă. Răsfoiesc vreo două din ele şi şi-l aleg pe cel care are poze mai frumoase şi preţ bun! Sau se iau după ce a spus un coleg. Sau după manualele care se studiază la o şcoală mai renumită. (Se mai întâmplă şi alegerea după discountul dat de editură, da’ asta ne facem că nu vedem…)

Trebuie să-l condamnăm pe profesor pentru că alege manualele “după ureche”? Nu ştiu… Mai ales că la profesor nu ajung exemplare din toate manualele. Mai apoi, n-are timp să le studieze pe toate. Şi dacă ar avea toate manualele şi ar avea şi timpul necesar să le studieze, este oare el competent să decidă care este mai bun? Un singur manual serios, poate că ar trebui să-l citeşti, ca profesor, de vreo cinci ori cu atenţie maximă şi să lucrezi după el măcar vreo 3 ani ca să poţi să spui dacă-i bun sau nu. Sau ce este perfectibil la el. Asta dacă te preocupă, calitatea lecţiilor tale.

De ce nu decide ministerul?
De ce lasă treaba asta pe umerii profesorului? De ce nu ia ministerul decizia? De ce nu hotărăşte ministerul care manual e mai bun?
Dar să privim problema şi altfel: dacă un manual este mai bun şi altul mai slab, atunci de ce l-am publica pe cel mai slab? Îndrăznesc chiar un exerciţiu de logică: păi şi atunci, de ce ne trebuie manuale alternative? Adică de ce să-i vitregim pe unii elevi să înveţe după manuale proaste, când există altele mai bune?

Cum se face un manual
Imediat ce ministerul a dat “liber” la manualele alternative au şi apărut, în mai puţin de un an, sute de manuale. Aşa de simplu se face un manual bun? Măi să fie…!
În opinia mea, un manual cu adevărat bun este foarte greu de scris. Un manual ar trebui să fie rodul muncii unui colectiv, din care să facă parte şi cadre didactice universitare, care să gireze calitatea informaţiei ştiinţifice, şi metodişti, psihologi şi profesori cu experienţă. Manualul ar trebui să se perfecţioneze şi să se cizeleze de la an la an, după ce a trecut “focul” predării la clasă, într-un permanent feed-back între autori şi utilizatori. Or, un mecanism de feed-back funcţional şi eficient nu va fi niciodată realizat fără aportul serios al statului. Este o iluzie să crezi şi să aştepţi ca piaţa liberă să accepte şi să integreze un asemenea proces.

Mai mult, manualul ar trebui să asigure o interdisciplinaritate corectă şi completă, care nu se poate realiza dacă există sute de variante de combinaţii între manuale. Să ne gândim doar la modul în care matematica trebuie să servească celelalte ştiinţe. Cum să asiguri corelarea când sunt atâtea manuale?

Curricula şi manualul
O să spuneţi că această problemă se rezolvă prin întocmirea corectă a curriculei. Da şi nu. Interdisciplinaritatea nu poate fi rezolvată decât parţial prin curriculă. Şi mai este un aspect: curricula nu poate fi ruptă de manual. Un ansamblu curriculă+manual funcţionează împreună.
Fac aici o afirmaţie care poate că este un pic hazardată. Predând după manualele alternative de fizică imediat ce s-au introdus, (atunci se schimbase şi curricula) am avut impresia că ministerul a importat pur şi simplu o curriculă din străinătate, fără a lua şi manualele corespunzătoare.
Aşa s-a ajuns, de exemplu, la situaţia ridicolă ca în clasa a IX-a să găsim un capitol de fizică atomică, în care se cerea predarea modelului Bohr.

Aici îmi permit o paranteză ceva mai largă. Nu neg necesitatea înţelegerii, măcar parţiale, a structurii atomului cât mai devreme, având în vedere că despre această structură se povesteşte la chimie încă din clasa a şaptea. Dar, ca să predai modelul Bohr, în afară de cuantificarea energiei, care este o noţiune prea abstractă pentru 15 ani, mai trebuie să vorbeşti despre.. fotoni! Nici asta n-ar fi aşa de greu dacă n-ar trebui să scriem energia unui foton E = hυ. Niu este frecvenţa. Aici trebuie ca elevul să aibă minime noţiuni de oscilaţii şi unde, noţiuni pe care trebuie să le poată aplica la undele electromagnetice, despre care… încă n-a auzit! Ce vreau să spun? Pentru ca să putem preda, cât de cât, modelul Bohr, sunt necesare câteva lucruri de care nu dispunem în clasa a IX-a: noţiuni de oscilaţii şi unde,  noţiuni de optică ondulatorie, ba chiar şi un pic de spectroscopie, puţin dualism undă-corpuscul şi multă capacitate de abstractizare! Am încheiat paranteza tehnică.

Eu cred că este posibilă introducerea noţiunilor de fizică atomică chiar şi în clasa a IX-a. Manualele occidentale dovedesc acest lucru. Aşa este, dar… este necesar geniul didactic al unui fizician pasionat, care să scrie un manual bun. Feynman, spre exemplu, îşi permitea să structureze năstruşnic capitolele, în predarea unui curs de fizică. Dar nu poţi să iei o structură de capitole, ruptă de un manual pe măsură şi să încerci să o implementezi ca programă, fără să iei şi manualul!

Acum pot să revin la afirmaţia de mai sus. Când s-a schimbat programa şi s-au introdus manualele alternative la fizică, totul s-a petrecut ca şi cum s-ar fi copiat mecanic o curriculă, de undeva din vest şi… atât! De ce n-aţi luat, domnilor, şi maualele? Sau, dacă aţi pus modelul Bohr în clasa a IX-a, de ce nu aţi explicat, măcar, cum se poate preda?

Profesorul rezolvă totul!
Vreţi să ştiţi continuarea, adică ce s-a întâmplat? Au apărut manualele de clasa a IX-a (aprobate de minister) conforme cu programa, cu capitolul de Fizică atomică la final. Făcut cum credeţi? Păi folosind noţiunile oscilaţii şi unde, de optică ondulatorie şi spectroscopie necesare… fără a fi explicate. Profesorii au luat manualul, au luat curricula, s-au scărpinat în cap şi fiecare a predat noţiunile cum a crezut el mai bine.
Aveti, cumva, impresia că profesorul, la clasă, a putut repara profesionist prostia făcută de tandemul curriculă + manual? Vă garantez că nu. De ce? Pentru că ar fi trebuit, pur şi simplu, să fie genial!
De aici rezultă, logic, o întrebare: e corect să lăsăm şi asta pe umerii profesorului?

Precizare: de atunci curricula s-a schimbat, manualele de asemenea, dar fiţi liniştiţi, anomalii au rămas din belşug şi vor rămâne până ce se va schimba sistemul!

O concluzie
Dacă ai avut răbdare să citeşti până aici, o să spui, prea stimate cititorule, că sunt împotriva manualelor alternative. Nu este aşa. Sunt pentru existenţa manualelor alternative, chiar şi în sistemul actual, dar cu o condiţie: să existe, pentru fiecare disciplină, câte un manual elaborat sub egida Ministerului Învăţământului.

Cum ar trebui să fie un asemenea manual şi cum se poate face, voi explica într-un articol viitor.

Şi o întâmplare reală:
Nu pot să închei fără a aminti o întâmplare care, dacă n-ar fi complet incorectă, ar putea fi luată de anecdotă.
În anul şcolar 1999-2000 eram diriginte la  la clasa a IX-a. Unul din elevii din clasa mea a ajuns la olimpiada pe ţară la geografie. Cinste lui, cinste şi profesorului. Cum a reuşit? Simplu, domna profesoară – nu-i dau numele – a predat (la clasă!) după toate manualele care se găseau atunci pe piaţă! Şi sărmanul elev a reuşit să înghită…

Scris de mine, Constantin Lupaescu, la 18 octombrie, 2010

meditaţiile

Posted: 23 septembrie 2010 in Uncategorized

De multă vreme mă mănâncă vârful pixului să aştern câteva rânduri despre problema meditaţiilor şi iată că acum am prilejul.

Până şi ministrul…
Citim în ziarul Ziua:
“ZIUA: Pe de altă parte, există un învăţământ paralel, la care părintele este constrâns să apeleze: meditaţiile. Ce măsuri veţi lua pentru stoparea acestui fenomen. În plus, veţi elimina din lege prevederea privind colectarea de fonduri de la părinţi? Ecaterina Andronescu: Şi meditaţiile, ca şi strângerea fondurilor de către comitetele de părinţi, sunt de natură să decredibilizeze sistemul de învăţământ. Ca urmare, rugămintea mea către profesori este să ţină seama de faptul că şcoală este din ce în ce mai contestată, cu atât mai mult cu cât ea promovează aceste lucruri. Meditaţiile urâţesc sistemul, pentru că profesorul condiţionează nota pe care o dă elevului de prezenţa lui la meditaţii. Cum poate un profesor să îşi imagineze că acest lucru nu se va întoarce împotriva lui? El trebuie să-şi facă datoria în clasă. De aceea, mă gândesc la remotivarea lui, iar mărirea salariilor şi introducerea programului after school urmăresc acest lucru. Vom scrie foarte clar în lege interzicerea meditaţiilor.”

Nu zău?!
Nu pot să încep altfel decât cârcotind la întrebarea pe care o pune jurnalistul. Constat că există, de mulţi mulţi ani, un curent prin presa noastră de toate felurile, care răspândeşte ideea că meditaţiile reprezintă problema centrală a sistemului de învăţământ românesc. Că sunt expresia corupţiei din sistem. Că, vezi Doamne, profesorii nu-şi fac treaba la clasă şi părinţii – săracii de ei – sunt obligaţi să-i trimită pe copii la ore în particular. Sau, şi mai rău, că profesorii condiţionează nota elevului de participarea acestuia la meditaţii. Meditaţii făcute cu dumnealui profesorul, de bunăseamă. “Vrei notă mare? Ia treci mătăluţă la meditaţii la mine acasă şi să vezi ce note bune iei. Meditaţiile te costă atâta şi atâta şi iei nota asta! Că să iei notă bună trebuie să plăteşti!” Corupţie în toată legea! Ce ziceţi domnilor profesori, aşa să fie?

Subiect fals
Părerea mea se exprimă în cuvintele: lipsă de profesionalism! A jurnaliştilor, desigur. Comentează pur şi simplu, fără să ştie despre ce vorbesc. Să iasă articolul. Ştirea. N-ai despre ce scrie, foaia albă-ţi face-n ciudă şi, dacă n-a fost niciun accident şi nicio crimă, ia să vorbim despre meditaţiile care se dau în România. Subiect veşnic cald! Eu cred că nechemaţii care fac caz de acest subiect, habar n-au despre ce e vorba. Domnilor profesori, câţi dintre colegii dumneavoastră condiţionează actul educativ de vreo plată, făcută în orice fel? Dar cât aţi fost elev/student, de câte ori aţi fost nevoit să daţi bani pentru vreo notă/examen? Din propria mea experienţă, 20 ani de şcoală şi 14 ani de profesorie, pot să va spun ca am întâlnit: un profesor universitar, un director adjunct, inginer – nu mai este printre noi, Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte – şi o profesoară – de franceză – la care se mergea cu ceva. Asta este tot. Dacă e să privim doar aceste fapte sunt, evident, condamnabile. Dar să fie ele, oare, expresia putreziciunii învăţământului românesc? Cât la sută din sistem este afectat în felul acesta? Eu cred că nici măcar unu la sută! După părerea mea, aceasta nu este problema centrală din învăţământul nostru.

Tipuri de meditaţii
Haideţi să vedem pentru ce ia un elev meditaţii. Să încercam să desluşim de câte feluri sunt meditaţiile. Păi ar fi, în primul rând, meditaţiile de trecut clasa. Onor domnu’ Goe e cam bătut în cap şi mămiţica – în afară că-i cumpără costum de marinel – îl trimite şi la meditaţii. Poate s-o deştepta măcar un strop, măcar atât cât să-l păcălească pe zbiru’ de la clasă, să-i dea un amărât de cinci. În general, acest tip de meditaţii îşi atinge scopul. Asta pentru că elevul, în momentul în care ajunge să aibă nevoie de meditaţii ca să treacă la o anumită materie, se vede treaba că a ajuns la o anumită maturitate în gândire, că vrea şi el să treacă clasa şi, măcar alea două ore cât stă la profesor, este atent şi încearcă să prindă câte ceva. Şi, probabil, prinde. Că atât cât stă la ora de meditaţie, faţă în faţă doar cu profesorul, e mai greu să-i fugă gândul la soarele primăverii, aşa cum face la clasă. Asta, desigur, cu condiţia să ajungă la oră! Că se mai întâmplă şi să ia banu’ de acasă, că merge la meditaţii, şi îl cheltuie pe altundeva!

Ar mai fi meditaţiile de fiţe. Adică părintele are bani, ştie că învăţătura este ceva important – lucru mare dacă a ajuns la o asemenea înţelegere – şi se gândeşte că progenitura merită o educaţie aleasă. După părerea lui – nu foarte greşită – la clasă înveţi cât înveţi, da’ nu stică să suplimentezi cu ceva învăţătură în particular. Eu am dat meditaţii de fizică şi am avut elevi, nu prea mulţi ce-i drept, care au venit cu conştiinciozitate patru ani de zile (liceul), ca să înveţe fizică şi în particular. Nu erau elevi slabi şi n-ar fi avut nevoie de acele ore pentru că nu urmau să dea examene din fizică şi nici să aplice cunoştinţele de la această materie într-o meserie viitoare.

Mai sunt şi meditaţiile de performanţă. Astea sunt cele mai greu de dat şi-s cerute tot la fel de puţin ca şi cele de fiţe. Nu orice profesor este capabil să rezolve problemele care se dau la olimpiade, darămite să îndrume un elev, cu cap pătrat, care este în stare să facă faţă olimpiadei. (Despre aspecte absurde de la olimpiade, o să vorbim cu alt prilej.)

Şi, în fine, cele mai cerute sunt meditaţiile de pregătire pentru un examen. Ei bine, astea sunt ceva util (părerea mea!). Când ai de dat un examen, nu încape îndoială că, trebuie să-ţi recapitulezi materia. Sau să o înveţi, dacă n-ai ştiut-o niciodată. (Vorba unui profesor de-al meu care i-a spus unui coleg scos la tablă, ce încerca din răsputeri să-şi amintească o formulă: “Amice… nu-‘ncerca să-ţi aminteşti ceea ce n-ai ştiut niciodată!”.) Poţi să recapitulezi de unul singur, doar ai manuale şi notiţe, sau poţi să apelezi la un profesor care să te ajute să-ţi planifici recapitularea, să-ţi sistematizeze ideile şi, nu în ultimul rând, să te verifice periodic dacă te ţii de treabă. Asta cu verificatul este, poate, cel mai important aspect. E ca şi cu economiile. Poţi – teoretic – să economiseşti bani, punând la bancă, în fiecare lună, câte cinci milioane. Când ţi-aduni bani destui, îţi cumperi maşină. Câţi dintre noi facem aşa? Păi nu prea facem! Mai bine luăm un împrumut şi lunar suntem obligaţi să dăm banii înapoi. Aşa şi cu elevul. Poate învăţa şi de unul singur, dar dacă este un profesor care să-l tragă de mânecă, e mult mai bine. În plus îl mai şi lămureşte cu ce nu pricepe. Ba mai şi pune accentul pe ceea ce este esenţial. Insistă asupra tipurilor de probleme/chestiuni care sunt cele mai căutate la examenul pentru care se pregăteşte candidatul. Garantat că succesul este mai mare decât dacă elevul face toate astea de capul lui! (Or mai fi şi alte  meditaţii, pe care le-am scăpat. Aştept completările dumneavoastră.)

Profesorul ia bani!
Pentru toate astea profesorul este plătit. O fi moral sau nu…? Păi eu cred că e normal să ceară bani. El face un serviciu. Munceşte în timpul lui liber. Nu-i normal să fie plătit? Aaaa, e normal să plătească impozit. Asta da! Dar acest tip de serviciu nu este normal nici să fie interzis şi nici să fie condamnat. Asta nu este corupţie domnilor. Nici pe departe! Nu se poate compara cu “cadoul” dat la medic. (Asta fiind altă idee fixă de-a jurnaliştilor.) Medicul care ia bani – condiţionând sau nu actul medical – o face în timpul serviciului! Îl plătim o dată pentru treaba asta – medicul primeşte salariu, şi-i mai dăm încă o dată bani că să facă treabă bună. Sau să o facă… Să nu credeţi că sunt de părere că sistemul medical ar fi corupt. Nu cred asta. Marea majoritate a medicilor, ca şi marea majoritate a profesorilor sunt oameni cinstiţi, buni profesionişti, care-şi fac treaba fără să pretindă decât ceea ce li se cuvine: salariul. Am adus în discuţie cazul medicilor, numai şi numai pentru a sublinia că banii primiţi de profesori pentru meditaţii nu sunt acelaşi lucru cu o şpagă dată pentru îndeplinirea unei sarcini normale, de serviciu. Sau pentru creşterea abnegaţiei. Sau pentru tratament preferenţial. Sunt lucruri diferite domnilor!

Schimbaţi sistemul!
Trebuie să fac aici o paranteză importantă: nu cred, nici în ruptul capului, că profesorul nu-şi face bine munca la clasă, pentru că dă meditaţii. Aceasta este o altă idee falsă, prea des vehiculată. Anume că profesorul intenţionat nu-şi face bine meseria la clasă, pentru a-i determina pe elevi să apeleze la meditaţii. Cât de îngust la minte trebuie să fii, ca să crezi aşa o aberaţie? Eu cred cu tărie că profesorul îşi face meseria cât de bine poate la clasă şi, dacă este un bun profesionist, este căutat şi pentru ore în particular. Meditaţiile sunt o completare a procesului educativ, pentru care există cerere. Atenţie: dacă sistemul duce la existenţa unei asemenea cereri, nu profesorul este de vină ci sistemul! Acolo trebuie căutată vina, nu la amaratu’ de profesor care, profitând de pe urma anilor în care şi-a tocit coatele pe băncile şcolii, îşi cârpeşte sărăcia cu sudoarea frunţii!

Eu cred cu tărie că putem schimba sistemul în aşa fel încât meditaţiile să nu mai fie necesare. Cum? Răspunsurile există. Să nu credeţi carecumva că pledez pentru acest fenomen: meditaţiile. Nu. Departe de mine gândul! Am vrut doar să atrag atenţia că problema se pune, de prea multe ori, greşit. Greşeşte jurnalistul, greşeala se propagă către toţi consumatorii de media şi, mai apoi, greşesc şi cei care ar trebui să ştie despre ce e vorba. Greşeşte până şi doamna ministru care, sub influenţa întrebării jurnalistului, ajunge la concluzia ca a interzice meditaţiile este o soluţie pentru îmbunătăţirea sistemului!

Câţi profesori dau meditaţii?
Nu pot să închei fără să mai aduc vorba despre câteva lucruri. Câţi profesori dau oare meditaţii? Toţi profesorii sunt plini de ore în particular? Ia să-i întrebăm pe profesorii de istorie, de filozofie şi de sport să vedem cîţi elevi au în particular? Meditaţii dau profesorii ale căror materii sunt materii de examen – matematică şi romană în special şi, mai puţin, fizică, informatică, chimie, geografie, economie. Se mai dau meditaţii la limbile străine sau, pardon, la limba engleză. Se pare că romanu’ vrea să înveţe limbi străine. Foarte bine; să înveţe! Şi ar mai fi de spus că şi dintre cei care au norocul să aibă o materie cerută, nu au toţi clienţi! Că de, aici chiar lucrează legile pieţei libere.

La tăţ’ ni-i greu!
Încă un aspect. Nu e uşor să dai meditaţii. Vii acasă după şase ore la catedră şi, abia de ai apucat să bagi ceva în gură, vrei nu vrei, sună la uşă unu’ cu ghiozdanu’-n spate, odihnit şi cu ochii mari! De la 16:00 la 18:00 sau la 20:00 stai şi-ţi baţi capul cu problemele celui care are nevoie de ştiinţă ta! Dacă câştigi o pâine, n-ai timp pentru tine şi pentru familie. Orele acelea sunt nu doar epuizante, dar te şi ocupă, complet, intelectual. Nu poţi să te gândeşti la nimic altceva, creativ sau recreativ. Mintea ta e obligată să se ocupe cu problemele elevului. Cei care au dat ore, ştiu exact despre ce vorbesc! Nu pot să nu-i invidiez pe cei care câştigă suficient în timpul celor opt ore normale de muncă… Şi-apoi cât costă o oră de meditaţie? Cam trei până la şase euro. Adică la limita de jos a plăţii pentru o oră la un meseriaş. Sunt şi profesori, nu neg, care dau meditaţii cu câte 5-6 elevi deodată. Ei bine, aia e deja industrie. Ăia şi câştiga ceva mai mult şi nici nu fac treabă prea bună. Sunt şi profesori universitari care fac asemenea pregătiri. Nu vreau să insinuez nimic, dar se aude că dacă mergi la orele date de profesorul de la facultatea la care vei da examen, ai şanse mai mari de reuşită… Aici deja intrăm în altă zonă!

După atâtea rânduri, peste concluziile pe care le trageţi dumneavoastră, am  să trag şi eu una: SCHIMBAŢI  SISTEMUL!

Scris de mine, Constantin Lupaescu, în 2009 şi reluat în 2010.

constantin.lupaescu@gmail.com

Bătaie lungă…

Posted: 22 septembrie 2010 in Uncategorized

Cât de lungă este „bătaia”?
Să încercăm să facem un calcul răspunzând la întrebarea: dacă acum schimbăm ceva în sistemul de învăţământ, când vom trage foloase de pe urma acestei schimbări?
Eu consider că o schimbare de esenţă în procesul instructiv educativ, nu poate fi făcută pentru elevi mai mari decât pe clasa a V-a; că doar n-o să facem schimbarea pentru cei de-a XII-a! Ei bine, elevul care în 2010 intră în clasa a V-a va termina liceul în 2018 şi facultatea (masterat inclus) în 2023. Ţinând cont că un specialist bun, în orice domeniu, se formează după vreo 10 ani de muncă într-un domeniu, vorbim despre anul 2033. Omul acesta va aplica ceea ce a învăţat, încă vreo 20 de ani. Deci: dacă anul acesta facem o schimbare, efectele se vor vedea prin 2030 – 2050!
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că atunci când gândim o schimbare, trebuie să ţinem cont de ce va fi peste 30 de ani!
Are cineva răspuns la întrebarea: cum va arăta societatea omenească peste 30 de ani? Ce deprinderi vor fi necesare cetăţeanului european, sau mondial, în 2040? Ce ar trebui să studiem acum ca să ne fie de folos atunci?
Eu cred că dacă pe această temă vor curge râuri de cerneală tot nu vom şti tot ce trebuie să ştim. Dar, dacă vom cerceta suficient de bine, atunci cu siguranţă vom şti mai mult decât dacă vom ascunde această problemă sub preş!
Mai mult, schimbarea, aşa cum o gîndesc eu, poate fi implementata după toate studiile, peste vreo 10 ani (adică prin 2020) iar sistemul va fi perfectibil de la an la an pe parcursul urmatorilor 30 de ani (adică din 2020 pana in 2050). Prin urmare, foloasele unui sistem de învăţământ performant le vom trage cu adevărat în a doua jumătate a secolului…

Ce învăţăm

Posted: 18 septembrie 2010 in Uncategorized

În lucru.
Acesta este un post pe care-l voi completa şi îl voi rescrie în permanenţă.
Motivul: chestiunile sunt complexe şi este extrem de mult de discutat şi de cercetat pe această temă.
Orice ajutor este binevenit. Orice idee va fi luată în considerare. Aştept comentariile dumneavoastră.

Toate schimbările care s-au făcut până acum în sistemul de învăţământ sunt lipsite de substanţă. Să hotărăşti cine numeşte inspectorul general, sau să muţi clasa a IX-a de la liceu la gimnaziu, nu sunt schimbări de esenţă. Sunt doar măsuri administrative.
În 20 de ani de reformă nu s-a schimbat mai nimic în chestiunea esenţială: ce şi cum se face la clasă?

Ce vrem?
Nu vom reuşi să schimbăm în bine sistemul de învăţământ decât dacă vom răspunde foarte serios la întrebarea din titlu: ce vrem să facem? Unde vrem să ajungem? Care este finalitatea procesului instructiv educativ?
Într-o epocă de curând aproape apusă, ştiam ce vrem să construim: omul nou! Acuma… nu prea mai ştim.
Putem să ne dumirim o ţâră, dacă studiem recomandările Cosiliului Europei şi ale Parlamentului European, făcute în 2006 de câţiva oameni deştepţi, demersul lor făcând parte din Strategia Lisabona.
Personal cred că aceste recomandări sunt un bun punct de plecare. Asta nu înseamnă că nu mai sunt întrebări care aşteaptă răspuns. Imediat voi detalia.

Ce nu se face la şcoală?

Mi-ar plăcea dacă în rândurile care urmează, vom găsi măcar câteva materii/obiecte de studiu, care nu se studiază în acest moment la şcoală, dar ne-ar prinde bine învăţăturile din aceste domenii. Le iau într-o ordine oarecare şi aştept completări şi voi aduce completări.

Sănătate Ne rugăm la Dumnezeu să ne dea sănătate, dar de îngrijit ştim s-o îngrijim? Oare nu ne-ar prinde bine dacă am avea măcat câteva cunoştinţe de medicină? Măcar atât cât să dăm un prim ajutor, sau să ştim când să luăm antibiotice şi când nu. Măcar atât cât să ştim cum să ne conservăm sănătatea. Ce este grav din punct de vedere al sănătăţii şi ce nu.
Medicii vor şti cu siguranţă să facă nişte manuale care să-i ajute în munca lor de mai târziu cu pacienţii.
Medicina de prevenţie capătă în ultimii ani importanţă tot mai mare. Ar fi bine dacă şcoala ar da o mână de ajutor.
N-ar strica mai multă educaţie în privinţa igienei!
Dar despre sănătatea mintală n-ar trebui să ştim mai multe? Depresiile sunt astăzi la ordinea zilei. Un studiu făcut pe profesorii din Franţa arăta că aproximativ o treime dintre cadrele didactice au fost cel puţin o dată la psihiatru şi încă o treime ar fi trebuit să se ducă şi nu s-au dus!

Legislaţie

Film Cei mai mulţi cetăţeni ai secolului nostru se uită la cel puţin un film pe zi. Şi citesc o carte pe an (sau mai puţin). De ce despre literatură învăţăm atât de mult şi despre filme absolut nimic? Poate că ar trebui să învăţăm mai multe, despre cum se face, dar şi despre cum să ne uităm la un film. Cu siguranţă că în felul acesta telenovelele vor regresa în audientă. Filmul este o artă complexă, se pot umple 4 manuale (câte unul pentru fiecare clasă de liceu).

Educaţie tehnologică
Aici e foarte mult de spus. Trăim într-o lume din ce în ce mai tehnologizată. Cum să ne descurcăm cu toate dispozitivele, aparatele, sau chiar jucăriile care ne înconjoară? Care încep să ne sufoce. Copiii au o abilitate fantastică în a deprinde mânuirea acestora. Cum o speculăm?

Muzică Ascultăm radioul zilnic şi suntem asaltaţi cu un singur tip de muzică: cel care este pe plac DJ-ilor. Cultură muzicală în şcoală… aproape nu se face. Cred că elevii ar trebui să afle că există mai multe feluri de muzică, nu numai cel pe care îl ascultă ei. Mai există şi altceva în afară de muzica de oale, aia „ştuţ-ştuţ-ştuţ”. Mai există şi altceva în afară de manele. Mai există şi altă muzică în afară de rap. Sau de rock. Apropo de rock: câţi rockeri cunosc istoria rockului şi multitudinea de curente rock?
Cred că orele de muzică ar trebui să-i înveţe pe copiii noştri să iubească şi folclorul. Suntem un popor dăruit de dumnezeu cu un folclor minunat. Nu-i păcat să nu-l cunoaştem?
Mozart se ascultă de peste 200 de ani. Credeţi că muzica formaţiei Trei Sud Est va fi ascultată măcar 10 ani după ce se desfiinţează?

Istoria religiilor şi cultură religioasă Terminăm şcoala şi habar n-avem despre marile religii. Creştinismul nu este numai ortodoxie. În lume mai sunt şi alte religii în afară de creştinism. În numele acestor religii se duc războaie care reconfigurează lumea modernă şi reaşează relaţiile internaţionale. Se schimbă cursul istoriei. Religiile determină mentalităţi şi comportamente. Cum poţi să te numeşti „om cu şcoală” fără să ştii nimic despre ideile fundamentale ale Islamului? Dar despre Hinduism şi Budism? Dar despre conflictul dintre Creştinism şi Iudaism sau Islam?
Cât de bine ne-ar prinde să aflăm diferenţa dintre curentele religioase, dintre diferite confesiuni. Care este diferenţa dintre religia reformată şi cea luterană? Dar dintre baptişti şi adventişti?
Dumnezeule mare, câte sunt de spus aici!

Educaţie fizică şi dans

Educaţie pentru familie şi cuplu Cum se creşte un copil? Ca să conduci o maşină îţi trebuie carnet. Mai nou, îţi trebuie „carnet european” şi ca să „conduci” computerul. Dar ca să creşti un copil, cine te învaţă? Cine-ţi dă „carnetul de părinte”?
Parcă şi despre şantajul sentimental ar trebui să ştim mai mult.
Dar despre capcanele dragostei cine ne învaţă?  Cred că a trecut vremea când aflai aceste lucruri din literatură. Nu pentru că ar trebui să citim mai puţin, ci pentru că acele cunoştinte, transmise prin literatură, sunt în bună măsură false sau depăşite!

Alimentaţie Mâncăm zilnic. De vreo 3 ori pe zi. Ce este bine să mâncăm şi ce nu? Cum să gătim? Sunt convins că ne-ar prinde bine să avem cunoştinţe despre bucătărie şi gătitul sănătos, fie că suntem fete sau băieţi.

Inteligenţa emoţională

Dezvoltarea creativităţii (Gândirea laterală)

Lucrul manual – un studiu comparativ făcut în Statele Unite şi în Europa de Est, arată că un american mediu asamblează un cuier, folosindu-se de indicaţiile din pachet, de două ori mai repede decât un est-european!

Gândirea ştiinţifică

Kenneth G. Wilson, laureat al premiului Nobel pentru fizica in 1988, a fost membru al OSU PER Group, pana in 2002.